Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Uitarea şi obsesia memoriei

        de Nicolae Prelipceanu

Cei care avansează în vârstă sunt tot mai preocupaţi de propria-le posteritate, dacă îşi va mai aduce aminte cineva de ei, peste ani, când nu vor mai fi. În tinereţe, trăieşti ca o frunză, ca un copac, ca un animal sălbatic, amânând aceste gânduri care pot da melancolii sau chiar tristeţi stabile şi definitive. De aici, poate, insistenţa cu care lumea se reproduce, şi pe o scară tot mai largă, iar efectul este exact cel contrar: în loc să aibă cine să te ţină minte dacă sunt mai mulţi oameni pe Pământ, se nasc tot mai multe prezenturi indiferente la trecut şi tot mai multe şanse pentru uitare. Poate că dacă am fi fost o sută de inşi într-o generaţie, cei o sută care ne-ar fi urmat ne-ar fi ţinut minte. Aşa, când şase miliarde se succed altor trei sau patru, slabă speranţă pentru memorie.

Există şi oameni care întreprind altceva decât naşterea unor urmaşi în ideea de a nu fi uitaţi. Am citit de curând cartea de memorii a profesorului Alexandru Niculescu, intitulată neutru Peregrinări universitare europene – şi nu numai – , din care se degajă o imensă melancolie, nostalgie a anilor trecuţi şi un regret al faptului de a-şi vedea uitate urmele prin cel puţin una dintre universităţile unde a predat, Sorbona – Paris IV. Poate şi din cauza unei manii a epocii moderne, reforma. În învăţământ, în justiţie, în viaţă, oriunde şi oricând. Tema uitării este, de altfel, mereu prezentă în paginile acestei cărţi admirabile, căci acela care a fost profesor la Padova şi mai mult timp la Udine observă şi felul în care se şterge memoria unor eminenţi colegi ai săi, după ieşirea la pensie sau din viaţă. La King’s College din Dublin, o poetă cu nume greu de scris şi de pronunţat de către români, care era şi profesoară acolo, ne-a spus, acum vreo patru ani, istoria portretelor profesorilor, ce sunt expuse pe anumite culoare, în clădirea universităţii. La ieşirea la pensie, pictorul oficial îi face portretul profesorului respectiv, iar tabloul e pus într-o cameră, unde aşteaptă moartea modelului, pentru a fi scos şi a fi atârnat pe perete. Când vezi că portretul cuiva cunoscut sau de care ai auzit, căci acolo pare că memoria e mai vie, apare pe perete, ştii că persoana nu mai e. Camera în care atâtea protrete aşteaptă e şi ea un fel de teribilă celulă a condamnaţilor la moarte, căci asta suntem după ce am ieşit la pensie. Nu că înainte n-am fi, dar cu suspendare, pentru că nu avem timp să conştientizăm asta. Îmi aduc aminte că, în copilărie, când am început să înţeleg ce e moartea m-am şi gândit că până să-mi vină rândul se va descoperi ceva (auzeam mereu, încă de pe atunci, de medicamente noi, penicilina, de pildă, care făceau minuni) şi eu o să scap de acest lucru neplăcut care li se întâmpla mereu altora.

Pe vremea tinereţii mele, făceai literatură, desigur din pasiune sau măcar chemare vagă, dar şi cu gândul ascuns că nu vei fi uitat. Eugen Jebeleanu, cred, mi-a povestit mai târziu cum se întreba poetul Al. T. Stamatiad dacă urmaşii îl vor mai ţine minte. Şi iată că l-au cam uitat. Pe la mijlocul secolului XX, ba şi spre finalul lui, tema uitării era una a artistului. Eternitatea era ţinta lui, urmaşii publicul ţintă, cum s-ar spune azi, mai mult, poate, decât contemporanii. Să fi fost acesta un produs al societăţii care refuza consumismul, fiind una a acumulărilor continue, cum pretindea? Las la o parte zădărnicia unor acumulări pe criterii nerealiste şi conform unor megaproiecte descreierate. Poate că tendinţa aceasta, spre supravieţuire a operei, atât de prezentă în toate epocile de până la cea în care trăim, să fi fost emanaţia unei lumi care încă mai acumula, deşi nu se poate spune despre cea dintre războaie că evita consumul. Dar, după cum se ştie, conştiinţa rămâne în urma realităţii, un principiu pe care ni-l băgau în cap la marxism, dar care rămâne valabil.

Sigur, cei care au trăit mai multe epoci sunt tentaţi să le compare. Ce să-i faci? Poate că e mai bine aşa. Astăzi goana artistului ţinteşte prezentul. Căci prezentul înseamnă în acelaşi timp şi bani. Or, banii sunt motorul societăţii în care trăim sau, mai bine zis, combustibilul motorului societăţii în care trăim. Nu că n-ar fi fost şi în cealaltă, dar atunci motorul se făcea că merge mai mult cu vorbe, vorbe, vorbe, aşa fără Hamlet cum eram, iar banii rămâneau o convenţie, mai convenţie decât sunt ei oriunde şi în orice lume. Memoria nu mai valorează mare lucru pentru cei de azi, mai ales pentru cei care s-au maturizat în furia consumului, declanşată de căderea comunismului. De aici şi o anume indiferenţă pentru istorie, fie chiar şi cea apropiată, de aici şi indiferenţa pentru crimele comunismului, dând posibilitatea celor care le-au comis să se strecoare şi să trăiască de parcă nu ei ar fi vinovaţii.

Am citat de mai multe ori, dar nu mă pot abţine să nu o mai fac, acea frază a lui Tocqueville, care sună cam aşa: în America fiecare generaţie e un nou popor. Asta era acum aproape două sute de ani acolo. Modelul societăţii europene contemporane e, azi, tocmai cel american, oricâtă ură s-ar exprima împotriva acelei lumi. Sau poate că toată ura, tot antiamericanismul de acolo chiar derivă. N-aş fi înţeles foarte bine propoziţia lui Tocqueville, dacă nu aş fi avut exemplul generaţiilor cu care am ajuns să fiu contemporan. Vezi poeţi, nu, care nu au „scris o limbă ca un fagure de miere”, ci care nici nu vor să ştie de cei dinaintea lor, care îşi sunt suficienţi, ba se cred propriii lor clasici. Iar când se pronunţă un nume de referinţă pentru orice om cultivat, precum, să zicem, cel al unui Gherasim Luca, se mir㠄cine-i ăsta?”. Căci pesemne că-şi sunt şi clasici şi avangardişti, în acelaşi timp. „Principiul” „eu nu citesc, eu scriu” era unul de nemărturisit acum câteva zeci de ani. Azi a devenit, pentru multă lume din domeniu, profesiune de credinţă.

Nu e de mirare că la o universitate sau alta, generaţiile noi de profesori le uită pe cele dinaintea lor. Poate, totuşi, lucrările pe care aceştia le-au tipărit să rămână în bibliografie un timp. Nu mult, însă, la un moment dat se şi spunea că e „trendy” să citezi numai lucrări apărute cu maximum cinci ani în urmă. Şi ne mai miram de unde întrebarea de la 12 ianuarie 1990, „ce aţi făcut în ultimii cinci ani, domnule Iliescu?”. E, totuşi, melancolizant, mai ales pentru nişte oameni crescuţi în ideea înlănţuirii generaţiilor, a convieţuirii lor, fie şi numai în memorie, acest nou mod de a trăi doar clipa, doar viaţa ta şi nimic mai mult. E o limitare autoimpusă, fără conştiinţa urmărilor. Că vor fi trataţi la fel şi cei care uită? Dar ce le pasă lor? Sau, poate, le va păsa, de la o anumită vârstă în sus. În fond, nici oamenii primitivi nu se ţineau minte unii pe alţii, altfel am şti mai multe despre preistoria noastră. Să fie acesta un nou primitivism, cu mijloace tehnice ultrasofisticate? Să fi ajuns noi, pe spirala istoriei, tot acolo? „Se prea poate, se prea foarte poate”, vorba lui Nichita Stănescu, un poet de care majoritatea colegilor lui din generaţiile de azi nu mai vor să ştie.

Aş fi crezut că refuzul memoriei e cauzat la noi şi de faptul că generaţiile care au trăit în comunism li se par celor „curaţi” compromise, pentru că au colaborat. Aş, cred că nici asta nu le mai trece prin cap. Din moment ce şi la Paris şi în Italia, lucrurile stau aproape la fel...Ăsta e valul, el îi duce, provocând melancolii celor din alte generaţii, care-şi văd uitarea definitivă cu ochii, rămaşi pe mal, sau acolo de unde valul s-a retras. Aş spune, cu Eminescu, „ce e val ca valul trece”, dar mă tem să nu aud întrebarea „Eminescu? Ăsta cine mai e?” sau „Iar Eminescu! Mai lasă-mă, dom’le, cu Eminescu!”.

Nr. 03/2010
Rezultatele Concursului de manuscrise al USR şi Ed. Cartea Românească

Manuscrise noiciene
de Gabriela Gheorghişor

Gaudeamus la Craiova
de Gabriela Gheorghişor

Concurs de dramatizare

Revista revistelor

Odiseea unui jurnal
de Gabriel Dimisianu

Uitarea şi obsesia memoriei
de Nicolae Prelipceanu

Versuri
de Gabriel Chifu

Întâmplări imaginare pe străzile bucureştiului
de Constantin Abăluţă

Jurnalul unui eminent universitar
de Adrian Popescu

Pornind de la Ionesco
de Nichita Danilov

Dreptul la timp al lui Ioan Radu Văcărescu
de Dumitru Chioaru

Pagini de jurnal (1)
de Gheorghe Grigurcu

Mai mult decât un critic
de Gabriela Gheorghişor

Despre exil şi nu numai
de Ioan Lascu

Splendida menajerie
de Constantin M. Popa

Mai departe ... şi mai încet
de Ştefan Vlăduţescu

Spiritul poeziei
de Florea Miu

Drumul poetului
de Mircea Moisa

Şansa şi restul gândirii
de Ion Hirghiduş

Mircea Cărtărescu în limba italiană
de Margareta Dumitrescu

Clasicism, romantism, artă creştină (I)
de Florin Caragiu

Existența reloaded
de Paul Aretzu

Căderea în cer
de Bucur Demetrian

Mâinile
de Elda Grin

Dintr-o haltă părăsită
de Cassian Maria Spiridon

Prostia la origini. Prometeu şi Epimeteu
de Ion Militaru

Poeme
de Petruț Pârvescu

Desprinderea de clasici
de Jean Băileşteanu

Pașii mici ai istoriei
de Nicolae Firuleasa

A fost o lume…
de Ion Floricel

Matei Vişniec – Teatrul scurt
de Toma Grigorie

Comunismul în fustă
de Mircea Ghiţulescu

Dimitrie Vârbănescu - schiță de portret
de Cătălin Davidescu

Ratarea noastră cea de toate zilele
de Horia Dulvac

Poeme
de Miruna Mureşanu

„Operele lui Constantin Brâncuşi nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România!“
de Felix Sima

Demers de excepţie al cercetătorului Cezar Avram
de Romulus Preda

Versuri
de Iulian Caragea

Japonia: ritualuri de sfârşit şi început de an (I)
de Ruxandra Mărginean Kohno

© 2007 Revista Ramuri